Costila-Galbinele (3A)

6 august 2011

Plecam din Bucuresti dupaamiaza, spre Busteni cu un gand: Creasta Costila Galbinele, grad 3 A. Daniel, Gabriela si subsemnatul.
link poze:

Creasta Costila-Galbinele (3A)

Ajungem in Busteni fara a avea trenul intarziere, apoi spre refugiul Costila. Cand tocmai se intuneca, ajungem. Suntem primiti intr-un mod placut de cei ce se aflau deja acolo. Ne instalam si noi pe priciurile de sus,

 iesim sa fierbem o supa mai stam un pic de vorba si... la somn. Reusesc sa adorm destul de greu, banuiti de ce, nu? Sunt framantat de ganduri contradictorii: vei face traseul, nu vei renunta!... dar daca nu facem fata?... dar vremea se anunta excelenta, trebuie mers pana sus!... of. Om vedea maine dimineata...

Dimineata, pe la 6 si un pic ne dam jos, iesim. Incalzim la primus un ceai, ne pregatim apoi echipamentul si la drum! Este cam sapte si un sfert cand intram in Valea Costilei.

Dani cu Gabi au mai fost acum ceva zile pe acolo, dar s-au retras dupa cateva lungimi de coarda. Deci stiu exact pe unde trebuie sa o luam. Suntem prima echipa care pleaca astazi in CCG.

Mergem pe noua varianta (cea care merge oarecum pe creasta dintre Valea Costilei si Valea Galbinele, cu ocolirea unui tanc vizibil de jos prin dreapta) pe poteca clara.

Ajungem la baza unui abrupt de culoare gri la baza caruia ne legam in coarda.

Urcam o lungime de coarda teren usor, direct in sus.

Urmeaza o traversare ceva mai delicata prin stanga, apoi teren usor, prin jnepeni dupa care iesim in panta pe care s-a pravalit stanca imensa din Peretele Galbenelelor. Totul e ras la suprafata stancii. E pietris fin, friabil, destul de neplacut. Dar merge. Putem sa o luam prin stanga, prin jnepeni, dar preferam sa iesim la marginea lor; urcam mai repede.

Se vede sub noi rana provovata de caderea stancii
 imense din Peretele Galbenele.

Auzim din dreapta, jos, din zona distrusa, voci. Sunt alti oameni ce vor face acelasi traseu ca si noi, doar ca ei au ales sa urce pravalisul lasat de stanca. Ne vor ajunge ceva mai sus. De aici, datorita friabilitatii il lasam pe Dani sa mearga pana sus, in regrupare, la liber sa ne ia si pe noi, asigurati. Ei, Daniel si Gabi, au mai fost acum o saptamana cand s-au retras din traseu cu multe rapeluri. Atunci Dani a "reusit" sa aiba o mica cadere la un pasaj mai dificil si s-a cam frecat de stanca. Asta i-a facut sa renunte si sa se intoarca. Dar acum e hotarat sa termine traseul. Hotararea lui ma inspira...
Ajungem in regrupare. In stanga e traseul Dom' Profesor. De acolo Dani traverseaza spre stanga si in sus, pe sub o surplomba mare pe un prag. E frumos.

Prima lungime de coarda a Crestei Costila Galbinele;
traversare la stanga, apoi in sus.

Cateodata am rau de inaltime, inexplicabil... Dar aici nici macar nu ma gandesc la asta, sunt bine. Si nu voi avea nici o problema pana la final! Dupa ce am ajuns la refugiu, mi-am dat seama de asta.

Ancora de rapel.

Asigurarile sunt bune spre foarte bune, multe ancore chimice (am citi ca, bine "plantate" rezista si la 3000 de kgf!) iar asta imi da siguranta, ca si faptul ca nu suntem singuri pe traseu. Am plecat primii de la refugiu dar pe parcurs vom fi depasiti de mai multe echipe. Si au fost chiar multe echipe! Uneori, intr-un piton erau doua bucle de asigurare, iar in regrupari erau si cate doua echipe (am fost la un moment dat vreo 6 persoane intr-o regrupare) care imparteau o bucla mare in V (desigur sub un unghi de maxim 60 de grade).

Aglomeratie. Coarda galbena este a noastra.
Aici e singura lungime unde am urcat eu cap de coarda.
Tot aici a "picat" Dani acum o saptamana...

Am iesit pe o brana larga cu jnepeni. Aceasta e caracteristica traseului: portiuni de catarare nu foarte dificila (raportat la pregatirea noastra!) dar unde trebuia, totusi, ceva forta, alternand cu portiuni de panta mai mica si terase cu iarba si jnepeni.  Asa s-au succedat pasaje dupa pasaje, unele mai grele altele mai usoare dar aeriene; castigam constant si repede in altitudine iar sub noi se deschidea golul. Vedeam, prin perdelele alergande de ceata, refugiul de unde plecaseram ceva mai devreme, orasele Busteni, Azuga, muntii Garbova,  Baiului.

In penultima regrupare, cea de sub marea surplomba finala.

Au fost pasaje unde Dani a trecut cap mai usor sau mai greu. A aparut si oboseala. Am catarat si eu o lungime scurta acolo unde Dani a cazut data trecuta. Am trecut usor, nu m-i s-a parut foarte greu, mai erau bucle in pitoane, deasupra mea era un catarator, iar asta m-a facut sa ma simt ok.
Pe ultimele, parca trei, lungimi de coarda mi-am pus papucii de catarare in picioare; a fost un pasaj mai delicat - asa m-i s-a parut mie, Dani a zis ca a fost ok. Totusi acolo ne-a ajutat ultima echipa din traseu, echipa care a si catarat cu noi pana la finalul traseului.

Le multumim pentru sacrificiu; din cauza asta i-a apucat noaptea pe traseul de retragere din Brana Aeriana, chiar la coborarea in Valcelul Stancos, pe lanturile acelea lungi. Dar sa nu anticipam.
Pe penultima lungime de coarda, oboseala isi spune cuvantul. Deasupra noastra se vede o surplomba imensa. George, capul de coarda al celeilalte echipe spune ca pe acolo e traseul. Gabi se uita si nu-i vine sa creada "sigur nu exista alta varianta?, sigur pe acolo e traseul?". Eu credeam ca George se amuza pe seama noastra, dar vazusem filme pe net si recunosteam, oarecum, zona. Deci... in sus, spre imensa suplomba!

Ultima lungime, cea cu surplomba. O lungime care pe mine m-a entuziasmat! Urci pana la baza ei, apoi traversezi stanga, pe un prag, avand deasupra ta tavanul imens, iar stanga, faci o bucla, cu stanca in dreapta ta, pe un prag stancos suficient de larg, apoi urci dreapta peste un tanc mic, chiar pe varful lui. Foarte aerian m-i s-a parut, dar sunt incantat! Superb pasaj! Chiar daca am avut probleme: Dani nu ne auzea si nu tragea coarda, datorita frecarilor mari, cu tot expresul foarte lung... Am facut ceva inginerii: a urcat Gabi, semicoarda ei era mai sus un pic, apoi m-a asigurat la pitonul din baza pragului iar de acolo a urcat tot ea mai sus, urland la Dani "fileaza coarda!". Pana la urma ne-am descurcat. Dar trebuie avut in vedere imposibilitatea comunicarii pe acel pasaj. In fine, urcam ultima bucata cu iarba si jnepeni. Dani statea cu George si ne asigura la un manunchi de jnepeni. Colegii de coarda ai lui George plecasera in sus, la liber. De acolo si noi ne-am dezlegat, terenul fiind accesibil. Un tip de treaba George. Mi-ar placea sa mai avem ocazia sa cataram impreuna.
De acolo eu am luat-o inainte. L-am lasat pe Dani sa stranga corzile, urcand apoi cu ele atarnate de gat. Am mai urcat ceva timp creasta "La Pietris", stanga pana in Braul Mare al Costilei, Creasta Vaii Albe si in jos, pe  Brana Aeriana - Valcelul Policandrului - dreapta pe un braneag si in jos pe lanturi pana in locul denumit  "La Panda", intersectie de drumuri - Circurile Vaii Albe, Valcelul Stancos, Brana Aeriana. Acolo era, deja intuneric. Frontala lui Gabi nu mai mergea, deci ne-am chinuit la doua frontale. Simteam fiecare pas de coborare, genunchii nu mai ascultau... In portiunea Valcelului Stancos unde se face stanga, am gasit poteca de acces la refugiul Costila, dar datorita oboselii si a pantei destul de solicitante pentru genunchii nostrii obositi, ne-am oprit pe un mic prag, sub un copac, ne-am legat in coarda sa nu o luam peste noapte la vale si, cu folia de supravietuire peste si sub noi, am incercat sa dormim. A fost o noapte linistita. Probabil ca am si dormit, nu stim :)

Bivuac (oarecum) fortat.

Dimineata, cand soarele ne-a luminat adapostul ad-hoc, ne-am miscat incet si noi. Eram cam amortiti...
Am coborat pe poteca pana la refugiul Costila.

La Refugiul Costila.

Acolo am stat la soare cateva ore si... spre Busteni! Spre casa. Inca o aventura pentru timpul de petrecut in Bucuresti. Chiar daca suntem franti de oboseala, ne bucuram pentru traseul terminat si... ne propunem o alta tura! Am vrea Creasta Picaturii, dar... mai vorbim.
La final ce pot spune? A fost un traseu suficient de lung pentru nivelul nostru de antrenament. A fost o lectie, din fericire placuta, care ne-a spus: mai antrenati-va! Mda... nu merge asa. Deci antrenament, la sala, acasa, bicicleta, alergare etc. Altfel nu merge. Am retinut si vom face ce trebuie.
Dar a fost un traseu care, mie, cel putin, mi-a oferit o mare satisfactie. A fost frumos. Probabil ca, la anu, il vom repeta, mai relaxati, mai antrenati, mai siguri pe noi, mai rapizi :). Am facut aproape 12 ore pe un traseu de 3-5 ore... Avem, totusi o scuza: am fost o echipa de trei, nu am fost antrenati, e primul traseu de gradul trei de mai multe lungimi, terminat.
Cam asta a fost. Voi avea la ce visa pana la tura urmatoare...