Atasez un fisier audio drept dovada. Este un mic mix propriu, in doua trak-uri, desigur, inregistrate pe rand.
Din pacate sunetul este putin distorsionat de formatul in care l-am urcat pe server.
sâmbătă, 15 septembrie 2012
Mi-am luat alta chitara. Este o chitara electroacustica Takamine EC320C. Suna excelent.
Atasez un fisier audio drept dovada. Este un mic mix propriu, in doua trak-uri, desigur, inregistrate pe rand.
Am folosit Audacity, nu am procesat semnalul audio in niciun fel. O inregistrare este in stanga, cealalta in dreapta (stereo).
Din pacate sunetul este putin distorsionat de formatul in care l-am urcat pe server.
Atasez un fisier audio drept dovada. Este un mic mix propriu, in doua trak-uri, desigur, inregistrate pe rand.
Din pacate sunetul este putin distorsionat de formatul in care l-am urcat pe server.
vineri, 3 februarie 2012
Bicicleta in ianuarie?!
Bicicleta in ianuarie. Cine ar fi crezut?! Vremea propice mersului pe doua roti m-a determinat sa fac o revizie a bicicletei de oras. Asadar intr-o seara am demontat bicicleta bucati, cu care ocazie am observat de ce nu mai puteam merge si eu repede (nu mai puteam depasii decat foarte greu viteza de 22-24 km/ora), la fel ca prietenii mei; axul rotii spate era aproape blocat. Deci nu e de vina varsta, lipsa de antrenament, etc. ...he he. Desfacut, curatat, uns. Am schimbat pneurile de munte, ridate, cu unele de oras, mai usoare, lise, mai subtiri. Rezultatul? Mult entuziasm. Dupa ce am lucrat cateva ore in curte, in frig, am obtinut o bicicleta noua. Ei aceiasi bicla, doar ca merge mult, mult mai usor. Adica pot atinge in oras si 40 km/ora. Totusi, din diverse cauze, nu pot mentine aceea viteza mult timp :)
Dar o viteza de 25-27 km/ora e o viteza foarte buna pentru oras.
Evit sa fortez. Din cauza aerului (acum) rece. Din cauza traficului - mult imbunatatit ca perceptie a bicicletelor fata de anii anteriori - suficent, inca, de periculos (portiere deschise fara asigurare, schimbare de directie / iesire de pe drum fara prioritate cu ignorarea (de obicei) totala a bicicletei)...
Si nu merg repede prin oras si din cauza poluarii exagerate. Daca gonesc un pic, simt ca nu mai am aer suficient... Simt mirosul de gaze de esapament. Simt mirosul de canalizare. Simt praful din aer. Seara, dupa o zi de mers cu bicicleta prin oras, simt efectul "curei" de respiratie fortata... Dar asta este. Ce ar fi de facut? In niciun caz o schimbare de mentalitate, nu?
Si cu toate acestea reusesc sa am timpi mai buni decat mersul cu transportul in comun. Si o oaresce satisfactie. Ma simt bine cand dau la pedale. Fac miscare. Oamenii sunt creati pentru a face miscare in aer liber. Numai ca asta e, pentru unii, neplacut. Treaba lor. Eu ma simt bine.
Imi amintesc de o iesire cu bicicleta acum cativa ani, vreo 3, spre platoul Bucegilor. Pe drum am intalnit o pereche, la vreo 30 si ceva de ani. Am intrat in vorba. El a tinut sa ne spuna ca e prima lor iesire cu bicicletele pe munte; bicicletele erau inchiriate. A tinut deasemenea sa ne spuna ca isi vor cumpara biciclete pentru munte. Regretau ca nu au incercat mai devreme. "Am trait degeaba pana acum", a mai spus... Aceiasi remarca am mai auzit-o si de la oameni pe care i-am dus pentru prima data prin munti. Totusi, desi le-a placut cu siguranta ceea ce au facut atunci, in timp au renuntat. Nu conteaza motivele. Noi, romanii avem o meteahna: traim prin altii. In definitiv nu e un lucru rau. Modul in care o facem e daunator; vrem sa fim apreciati de cei din jurul nostru, sa epatam, sa convingem. E si ceea ce incerc sa fac eu acum :)
Cunosc oameni care au mers pe munti pana la un moment dat, apoi, brusc nu au mai mers deloc. Si sufera. Dar ascuns. Se consuma. Oare merita?
Sunt oameni care teoretizeaza foarte mult. Isi cumpara echipament foarte scump, de alpinism, ski, bike etc. Il folosesc o data, de doua ori apoi il uita undeva intr-o debara. Acestia nu sufera. Inca. Ajungi la un moment dat cand privesti in urma (nu e cazul meu, inca :) ) si constati ca ai omis unele lucruri pe care atunci nu le mai poti face. Unul din aceste lucruri este miscarea in aer liber, de orice fel ar fi ea. Nu putem compara plimbarea unor batrani prin parc cu alergarea plina de vigoare a tineretii. Si inca ceva: tineretea nu are varsta. Cunosc oameni la peste 70 de ani care sunt inca tineri :) Am dovezi!
Mai e o categorie de oameni care ii judeca pe cei care indraznesc si gasesc placere in a se misca in aer liber. Acestia sunt oameni fara educatie in spiritul "viata sanatoasa - corp sanatos - minte sanatoasa". Oameni bolnavi, fara sa stie.
Am avut perioade in care nu am facut niciun fel de miscare, inafara mersului la serviciu si acasa, la piata, la rude. Pe jos, cu automobilul, transportul in comun. Nu imi dadeam seama cat de rau ma simteam decat in momentul in care incepeam, brusc, sa fac iar miscare, sa merg pe munte, pe bicicleta, sa ma catar, sa ma antrenez. Starea de bine lua locul pasivitatii si moliciunii anterioare.
De ce am insirat propozitiile de mai sus? Nu stiu. Pentru ca sunt bucuros de "noua" mea bicla? Pentru ca simt ca nu imi mai ajunge timpul? Habar nu am. Nu tin sa conving pe cineva ca miscarea e grozava. Nu ai cum sa iti dai seama de acest lucru decat daca incerci si insisti sa nu te dai batut la prima febra musculara. Sunt altii care aduc argumente mult mai bune (doctorii?...). Acum ma opresc din tastat. Am scris mult si fara rost. Totusi, eu voi adormi cu gandul la noile pneuri de pe bicla, la muntii pe care ii voi catara in continuare, la brazii mei cocotati pe cine stie ce steiuri de stanca, da, la stanca care acum, iarna, imi lipseste. Nu din cauza iernii ci din cauza mea. Poate ma conving sa fac mai multa miscare. Cu siguranta m-as bucura mult mai mult de viata...
....................
Dar o viteza de 25-27 km/ora e o viteza foarte buna pentru oras.
Evit sa fortez. Din cauza aerului (acum) rece. Din cauza traficului - mult imbunatatit ca perceptie a bicicletelor fata de anii anteriori - suficent, inca, de periculos (portiere deschise fara asigurare, schimbare de directie / iesire de pe drum fara prioritate cu ignorarea (de obicei) totala a bicicletei)...
Si nu merg repede prin oras si din cauza poluarii exagerate. Daca gonesc un pic, simt ca nu mai am aer suficient... Simt mirosul de gaze de esapament. Simt mirosul de canalizare. Simt praful din aer. Seara, dupa o zi de mers cu bicicleta prin oras, simt efectul "curei" de respiratie fortata... Dar asta este. Ce ar fi de facut? In niciun caz o schimbare de mentalitate, nu?
Si cu toate acestea reusesc sa am timpi mai buni decat mersul cu transportul in comun. Si o oaresce satisfactie. Ma simt bine cand dau la pedale. Fac miscare. Oamenii sunt creati pentru a face miscare in aer liber. Numai ca asta e, pentru unii, neplacut. Treaba lor. Eu ma simt bine.
Imi amintesc de o iesire cu bicicleta acum cativa ani, vreo 3, spre platoul Bucegilor. Pe drum am intalnit o pereche, la vreo 30 si ceva de ani. Am intrat in vorba. El a tinut sa ne spuna ca e prima lor iesire cu bicicletele pe munte; bicicletele erau inchiriate. A tinut deasemenea sa ne spuna ca isi vor cumpara biciclete pentru munte. Regretau ca nu au incercat mai devreme. "Am trait degeaba pana acum", a mai spus... Aceiasi remarca am mai auzit-o si de la oameni pe care i-am dus pentru prima data prin munti. Totusi, desi le-a placut cu siguranta ceea ce au facut atunci, in timp au renuntat. Nu conteaza motivele. Noi, romanii avem o meteahna: traim prin altii. In definitiv nu e un lucru rau. Modul in care o facem e daunator; vrem sa fim apreciati de cei din jurul nostru, sa epatam, sa convingem. E si ceea ce incerc sa fac eu acum :)
Cunosc oameni care au mers pe munti pana la un moment dat, apoi, brusc nu au mai mers deloc. Si sufera. Dar ascuns. Se consuma. Oare merita?
Sunt oameni care teoretizeaza foarte mult. Isi cumpara echipament foarte scump, de alpinism, ski, bike etc. Il folosesc o data, de doua ori apoi il uita undeva intr-o debara. Acestia nu sufera. Inca. Ajungi la un moment dat cand privesti in urma (nu e cazul meu, inca :) ) si constati ca ai omis unele lucruri pe care atunci nu le mai poti face. Unul din aceste lucruri este miscarea in aer liber, de orice fel ar fi ea. Nu putem compara plimbarea unor batrani prin parc cu alergarea plina de vigoare a tineretii. Si inca ceva: tineretea nu are varsta. Cunosc oameni la peste 70 de ani care sunt inca tineri :) Am dovezi!
Mai e o categorie de oameni care ii judeca pe cei care indraznesc si gasesc placere in a se misca in aer liber. Acestia sunt oameni fara educatie in spiritul "viata sanatoasa - corp sanatos - minte sanatoasa". Oameni bolnavi, fara sa stie.
Am avut perioade in care nu am facut niciun fel de miscare, inafara mersului la serviciu si acasa, la piata, la rude. Pe jos, cu automobilul, transportul in comun. Nu imi dadeam seama cat de rau ma simteam decat in momentul in care incepeam, brusc, sa fac iar miscare, sa merg pe munte, pe bicicleta, sa ma catar, sa ma antrenez. Starea de bine lua locul pasivitatii si moliciunii anterioare.
De ce am insirat propozitiile de mai sus? Nu stiu. Pentru ca sunt bucuros de "noua" mea bicla? Pentru ca simt ca nu imi mai ajunge timpul? Habar nu am. Nu tin sa conving pe cineva ca miscarea e grozava. Nu ai cum sa iti dai seama de acest lucru decat daca incerci si insisti sa nu te dai batut la prima febra musculara. Sunt altii care aduc argumente mult mai bune (doctorii?...). Acum ma opresc din tastat. Am scris mult si fara rost. Totusi, eu voi adormi cu gandul la noile pneuri de pe bicla, la muntii pe care ii voi catara in continuare, la brazii mei cocotati pe cine stie ce steiuri de stanca, da, la stanca care acum, iarna, imi lipseste. Nu din cauza iernii ci din cauza mea. Poate ma conving sa fac mai multa miscare. Cu siguranta m-as bucura mult mai mult de viata...
....................
articol scris in ianuarie 2012 si publicat in august 2012
sâmbătă, 3 septembrie 2011
Costila-Galbinele (3A)
6 august 2011
Plecam din Bucuresti dupaamiaza, spre Busteni cu un gand: Creasta Costila Galbinele, grad 3 A. Daniel, Gabriela si subsemnatul.
link poze:
Ajungem in Busteni fara a avea trenul intarziere, apoi spre refugiul Costila. Cand tocmai se intuneca, ajungem. Suntem primiti intr-un mod placut de cei ce se aflau deja acolo. Ne instalam si noi pe priciurile de sus,
iesim sa fierbem o supa mai stam un pic de vorba si... la somn. Reusesc sa adorm destul de greu, banuiti de ce, nu? Sunt framantat de ganduri contradictorii: vei face traseul, nu vei renunta!... dar daca nu facem fata?... dar vremea se anunta excelenta, trebuie mers pana sus!... of. Om vedea maine dimineata...
Dimineata, pe la 6 si un pic ne dam jos, iesim. Incalzim la primus un ceai, ne pregatim apoi echipamentul si la drum! Este cam sapte si un sfert cand intram in Valea Costilei.
Dani cu Gabi au mai fost acum ceva zile pe acolo, dar s-au retras dupa cateva lungimi de coarda. Deci stiu exact pe unde trebuie sa o luam. Suntem prima echipa care pleaca astazi in CCG.
Mergem pe noua varianta (cea care merge oarecum pe creasta dintre Valea Costilei si Valea Galbinele, cu ocolirea unui tanc vizibil de jos prin dreapta) pe poteca clara.
Ajungem la baza unui abrupt de culoare gri la baza caruia ne legam in coarda.
Urcam o lungime de coarda teren usor, direct in sus.
Urmeaza o traversare ceva mai delicata prin stanga, apoi teren usor, prin jnepeni dupa care iesim in panta pe care s-a pravalit stanca imensa din Peretele Galbenelelor. Totul e ras la suprafata stancii. E pietris fin, friabil, destul de neplacut. Dar merge. Putem sa o luam prin stanga, prin jnepeni, dar preferam sa iesim la marginea lor; urcam mai repede.
Auzim din dreapta, jos, din zona distrusa, voci. Sunt alti oameni ce vor face acelasi traseu ca si noi, doar ca ei au ales sa urce pravalisul lasat de stanca. Ne vor ajunge ceva mai sus. De aici, datorita friabilitatii il lasam pe Dani sa mearga pana sus, in regrupare, la liber sa ne ia si pe noi, asigurati. Ei, Daniel si Gabi, au mai fost acum o saptamana cand s-au retras din traseu cu multe rapeluri. Atunci Dani a "reusit" sa aiba o mica cadere la un pasaj mai dificil si s-a cam frecat de stanca. Asta i-a facut sa renunte si sa se intoarca. Dar acum e hotarat sa termine traseul. Hotararea lui ma inspira...
Ajungem in regrupare. In stanga e traseul Dom' Profesor. De acolo Dani traverseaza spre stanga si in sus, pe sub o surplomba mare pe un prag. E frumos.
Cateodata am rau de inaltime, inexplicabil... Dar aici nici macar nu ma gandesc la asta, sunt bine. Si nu voi avea nici o problema pana la final! Dupa ce am ajuns la refugiu, mi-am dat seama de asta.
Asigurarile sunt bune spre foarte bune, multe ancore chimice (am citi ca, bine "plantate" rezista si la 3000 de kgf!) iar asta imi da siguranta, ca si faptul ca nu suntem singuri pe traseu. Am plecat primii de la refugiu dar pe parcurs vom fi depasiti de mai multe echipe. Si au fost chiar multe echipe! Uneori, intr-un piton erau doua bucle de asigurare, iar in regrupari erau si cate doua echipe (am fost la un moment dat vreo 6 persoane intr-o regrupare) care imparteau o bucla mare in V (desigur sub un unghi de maxim 60 de grade).
Am iesit pe o brana larga cu jnepeni. Aceasta e caracteristica traseului: portiuni de catarare nu foarte dificila (raportat la pregatirea noastra!) dar unde trebuia, totusi, ceva forta, alternand cu portiuni de panta mai mica si terase cu iarba si jnepeni. Asa s-au succedat pasaje dupa pasaje, unele mai grele altele mai usoare dar aeriene; castigam constant si repede in altitudine iar sub noi se deschidea golul. Vedeam, prin perdelele alergande de ceata, refugiul de unde plecaseram ceva mai devreme, orasele Busteni, Azuga, muntii Garbova, Baiului.
Au fost pasaje unde Dani a trecut cap mai usor sau mai greu. A aparut si oboseala. Am catarat si eu o lungime scurta acolo unde Dani a cazut data trecuta. Am trecut usor, nu m-i s-a parut foarte greu, mai erau bucle in pitoane, deasupra mea era un catarator, iar asta m-a facut sa ma simt ok.
Pe ultimele, parca trei, lungimi de coarda mi-am pus papucii de catarare in picioare; a fost un pasaj mai delicat - asa m-i s-a parut mie, Dani a zis ca a fost ok. Totusi acolo ne-a ajutat ultima echipa din traseu, echipa care a si catarat cu noi pana la finalul traseului.
Le multumim pentru sacrificiu; din cauza asta i-a apucat noaptea pe traseul de retragere din Brana Aeriana, chiar la coborarea in Valcelul Stancos, pe lanturile acelea lungi. Dar sa nu anticipam.
Pe penultima lungime de coarda, oboseala isi spune cuvantul. Deasupra noastra se vede o surplomba imensa. George, capul de coarda al celeilalte echipe spune ca pe acolo e traseul. Gabi se uita si nu-i vine sa creada "sigur nu exista alta varianta?, sigur pe acolo e traseul?". Eu credeam ca George se amuza pe seama noastra, dar vazusem filme pe net si recunosteam, oarecum, zona. Deci... in sus, spre imensa suplomba!
Ultima lungime, cea cu surplomba. O lungime care pe mine m-a entuziasmat! Urci pana la baza ei, apoi traversezi stanga, pe un prag, avand deasupra ta tavanul imens, iar stanga, faci o bucla, cu stanca in dreapta ta, pe un prag stancos suficient de larg, apoi urci dreapta peste un tanc mic, chiar pe varful lui. Foarte aerian m-i s-a parut, dar sunt incantat! Superb pasaj! Chiar daca am avut probleme: Dani nu ne auzea si nu tragea coarda, datorita frecarilor mari, cu tot expresul foarte lung... Am facut ceva inginerii: a urcat Gabi, semicoarda ei era mai sus un pic, apoi m-a asigurat la pitonul din baza pragului iar de acolo a urcat tot ea mai sus, urland la Dani "fileaza coarda!". Pana la urma ne-am descurcat. Dar trebuie avut in vedere imposibilitatea comunicarii pe acel pasaj. In fine, urcam ultima bucata cu iarba si jnepeni. Dani statea cu George si ne asigura la un manunchi de jnepeni. Colegii de coarda ai lui George plecasera in sus, la liber. De acolo si noi ne-am dezlegat, terenul fiind accesibil. Un tip de treaba George. Mi-ar placea sa mai avem ocazia sa cataram impreuna.
De acolo eu am luat-o inainte. L-am lasat pe Dani sa stranga corzile, urcand apoi cu ele atarnate de gat. Am mai urcat ceva timp creasta "La Pietris", stanga pana in Braul Mare al Costilei, Creasta Vaii Albe si in jos, pe Brana Aeriana - Valcelul Policandrului - dreapta pe un braneag si in jos pe lanturi pana in locul denumit "La Panda", intersectie de drumuri - Circurile Vaii Albe, Valcelul Stancos, Brana Aeriana. Acolo era, deja intuneric. Frontala lui Gabi nu mai mergea, deci ne-am chinuit la doua frontale. Simteam fiecare pas de coborare, genunchii nu mai ascultau... In portiunea Valcelului Stancos unde se face stanga, am gasit poteca de acces la refugiul Costila, dar datorita oboselii si a pantei destul de solicitante pentru genunchii nostrii obositi, ne-am oprit pe un mic prag, sub un copac, ne-am legat in coarda sa nu o luam peste noapte la vale si, cu folia de supravietuire peste si sub noi, am incercat sa dormim. A fost o noapte linistita. Probabil ca am si dormit, nu stim :)
Dimineata, cand soarele ne-a luminat adapostul ad-hoc, ne-am miscat incet si noi. Eram cam amortiti...
Am coborat pe poteca pana la refugiul Costila.
Acolo am stat la soare cateva ore si... spre Busteni! Spre casa. Inca o aventura pentru timpul de petrecut in Bucuresti. Chiar daca suntem franti de oboseala, ne bucuram pentru traseul terminat si... ne propunem o alta tura! Am vrea Creasta Picaturii, dar... mai vorbim.
La final ce pot spune? A fost un traseu suficient de lung pentru nivelul nostru de antrenament. A fost o lectie, din fericire placuta, care ne-a spus: mai antrenati-va! Mda... nu merge asa. Deci antrenament, la sala, acasa, bicicleta, alergare etc. Altfel nu merge. Am retinut si vom face ce trebuie.
Dar a fost un traseu care, mie, cel putin, mi-a oferit o mare satisfactie. A fost frumos. Probabil ca, la anu, il vom repeta, mai relaxati, mai antrenati, mai siguri pe noi, mai rapizi :). Am facut aproape 12 ore pe un traseu de 3-5 ore... Avem, totusi o scuza: am fost o echipa de trei, nu am fost antrenati, e primul traseu de gradul trei de mai multe lungimi, terminat.
Cam asta a fost. Voi avea la ce visa pana la tura urmatoare...
Plecam din Bucuresti dupaamiaza, spre Busteni cu un gand: Creasta Costila Galbinele, grad 3 A. Daniel, Gabriela si subsemnatul.
link poze:
 |
| Creasta Costila-Galbinele (3A) |
Ajungem in Busteni fara a avea trenul intarziere, apoi spre refugiul Costila. Cand tocmai se intuneca, ajungem. Suntem primiti intr-un mod placut de cei ce se aflau deja acolo. Ne instalam si noi pe priciurile de sus,
iesim sa fierbem o supa mai stam un pic de vorba si... la somn. Reusesc sa adorm destul de greu, banuiti de ce, nu? Sunt framantat de ganduri contradictorii: vei face traseul, nu vei renunta!... dar daca nu facem fata?... dar vremea se anunta excelenta, trebuie mers pana sus!... of. Om vedea maine dimineata...
Dimineata, pe la 6 si un pic ne dam jos, iesim. Incalzim la primus un ceai, ne pregatim apoi echipamentul si la drum! Este cam sapte si un sfert cand intram in Valea Costilei.
Dani cu Gabi au mai fost acum ceva zile pe acolo, dar s-au retras dupa cateva lungimi de coarda. Deci stiu exact pe unde trebuie sa o luam. Suntem prima echipa care pleaca astazi in CCG.
Mergem pe noua varianta (cea care merge oarecum pe creasta dintre Valea Costilei si Valea Galbinele, cu ocolirea unui tanc vizibil de jos prin dreapta) pe poteca clara.
Ajungem la baza unui abrupt de culoare gri la baza caruia ne legam in coarda.
Urcam o lungime de coarda teren usor, direct in sus.
Urmeaza o traversare ceva mai delicata prin stanga, apoi teren usor, prin jnepeni dupa care iesim in panta pe care s-a pravalit stanca imensa din Peretele Galbenelelor. Totul e ras la suprafata stancii. E pietris fin, friabil, destul de neplacut. Dar merge. Putem sa o luam prin stanga, prin jnepeni, dar preferam sa iesim la marginea lor; urcam mai repede.
 |
| Se vede sub noi rana provovata de caderea stancii imense din Peretele Galbenele. |
Auzim din dreapta, jos, din zona distrusa, voci. Sunt alti oameni ce vor face acelasi traseu ca si noi, doar ca ei au ales sa urce pravalisul lasat de stanca. Ne vor ajunge ceva mai sus. De aici, datorita friabilitatii il lasam pe Dani sa mearga pana sus, in regrupare, la liber sa ne ia si pe noi, asigurati. Ei, Daniel si Gabi, au mai fost acum o saptamana cand s-au retras din traseu cu multe rapeluri. Atunci Dani a "reusit" sa aiba o mica cadere la un pasaj mai dificil si s-a cam frecat de stanca. Asta i-a facut sa renunte si sa se intoarca. Dar acum e hotarat sa termine traseul. Hotararea lui ma inspira...
Ajungem in regrupare. In stanga e traseul Dom' Profesor. De acolo Dani traverseaza spre stanga si in sus, pe sub o surplomba mare pe un prag. E frumos.
 |
| Prima lungime de coarda a Crestei Costila Galbinele; traversare la stanga, apoi in sus. |
Cateodata am rau de inaltime, inexplicabil... Dar aici nici macar nu ma gandesc la asta, sunt bine. Si nu voi avea nici o problema pana la final! Dupa ce am ajuns la refugiu, mi-am dat seama de asta.
 |
| Ancora de rapel. |
Asigurarile sunt bune spre foarte bune, multe ancore chimice (am citi ca, bine "plantate" rezista si la 3000 de kgf!) iar asta imi da siguranta, ca si faptul ca nu suntem singuri pe traseu. Am plecat primii de la refugiu dar pe parcurs vom fi depasiti de mai multe echipe. Si au fost chiar multe echipe! Uneori, intr-un piton erau doua bucle de asigurare, iar in regrupari erau si cate doua echipe (am fost la un moment dat vreo 6 persoane intr-o regrupare) care imparteau o bucla mare in V (desigur sub un unghi de maxim 60 de grade).
 |
| Aglomeratie. Coarda galbena este a noastra. Aici e singura lungime unde am urcat eu cap de coarda. Tot aici a "picat" Dani acum o saptamana... |
Am iesit pe o brana larga cu jnepeni. Aceasta e caracteristica traseului: portiuni de catarare nu foarte dificila (raportat la pregatirea noastra!) dar unde trebuia, totusi, ceva forta, alternand cu portiuni de panta mai mica si terase cu iarba si jnepeni. Asa s-au succedat pasaje dupa pasaje, unele mai grele altele mai usoare dar aeriene; castigam constant si repede in altitudine iar sub noi se deschidea golul. Vedeam, prin perdelele alergande de ceata, refugiul de unde plecaseram ceva mai devreme, orasele Busteni, Azuga, muntii Garbova, Baiului.
 |
| In penultima regrupare, cea de sub marea surplomba finala. |
Au fost pasaje unde Dani a trecut cap mai usor sau mai greu. A aparut si oboseala. Am catarat si eu o lungime scurta acolo unde Dani a cazut data trecuta. Am trecut usor, nu m-i s-a parut foarte greu, mai erau bucle in pitoane, deasupra mea era un catarator, iar asta m-a facut sa ma simt ok.
Pe ultimele, parca trei, lungimi de coarda mi-am pus papucii de catarare in picioare; a fost un pasaj mai delicat - asa m-i s-a parut mie, Dani a zis ca a fost ok. Totusi acolo ne-a ajutat ultima echipa din traseu, echipa care a si catarat cu noi pana la finalul traseului.
Le multumim pentru sacrificiu; din cauza asta i-a apucat noaptea pe traseul de retragere din Brana Aeriana, chiar la coborarea in Valcelul Stancos, pe lanturile acelea lungi. Dar sa nu anticipam.
Pe penultima lungime de coarda, oboseala isi spune cuvantul. Deasupra noastra se vede o surplomba imensa. George, capul de coarda al celeilalte echipe spune ca pe acolo e traseul. Gabi se uita si nu-i vine sa creada "sigur nu exista alta varianta?, sigur pe acolo e traseul?". Eu credeam ca George se amuza pe seama noastra, dar vazusem filme pe net si recunosteam, oarecum, zona. Deci... in sus, spre imensa suplomba!
Ultima lungime, cea cu surplomba. O lungime care pe mine m-a entuziasmat! Urci pana la baza ei, apoi traversezi stanga, pe un prag, avand deasupra ta tavanul imens, iar stanga, faci o bucla, cu stanca in dreapta ta, pe un prag stancos suficient de larg, apoi urci dreapta peste un tanc mic, chiar pe varful lui. Foarte aerian m-i s-a parut, dar sunt incantat! Superb pasaj! Chiar daca am avut probleme: Dani nu ne auzea si nu tragea coarda, datorita frecarilor mari, cu tot expresul foarte lung... Am facut ceva inginerii: a urcat Gabi, semicoarda ei era mai sus un pic, apoi m-a asigurat la pitonul din baza pragului iar de acolo a urcat tot ea mai sus, urland la Dani "fileaza coarda!". Pana la urma ne-am descurcat. Dar trebuie avut in vedere imposibilitatea comunicarii pe acel pasaj. In fine, urcam ultima bucata cu iarba si jnepeni. Dani statea cu George si ne asigura la un manunchi de jnepeni. Colegii de coarda ai lui George plecasera in sus, la liber. De acolo si noi ne-am dezlegat, terenul fiind accesibil. Un tip de treaba George. Mi-ar placea sa mai avem ocazia sa cataram impreuna.
De acolo eu am luat-o inainte. L-am lasat pe Dani sa stranga corzile, urcand apoi cu ele atarnate de gat. Am mai urcat ceva timp creasta "La Pietris", stanga pana in Braul Mare al Costilei, Creasta Vaii Albe si in jos, pe Brana Aeriana - Valcelul Policandrului - dreapta pe un braneag si in jos pe lanturi pana in locul denumit "La Panda", intersectie de drumuri - Circurile Vaii Albe, Valcelul Stancos, Brana Aeriana. Acolo era, deja intuneric. Frontala lui Gabi nu mai mergea, deci ne-am chinuit la doua frontale. Simteam fiecare pas de coborare, genunchii nu mai ascultau... In portiunea Valcelului Stancos unde se face stanga, am gasit poteca de acces la refugiul Costila, dar datorita oboselii si a pantei destul de solicitante pentru genunchii nostrii obositi, ne-am oprit pe un mic prag, sub un copac, ne-am legat in coarda sa nu o luam peste noapte la vale si, cu folia de supravietuire peste si sub noi, am incercat sa dormim. A fost o noapte linistita. Probabil ca am si dormit, nu stim :)
 |
| Bivuac (oarecum) fortat. |
Dimineata, cand soarele ne-a luminat adapostul ad-hoc, ne-am miscat incet si noi. Eram cam amortiti...
Am coborat pe poteca pana la refugiul Costila.
 |
| La Refugiul Costila. |
La final ce pot spune? A fost un traseu suficient de lung pentru nivelul nostru de antrenament. A fost o lectie, din fericire placuta, care ne-a spus: mai antrenati-va! Mda... nu merge asa. Deci antrenament, la sala, acasa, bicicleta, alergare etc. Altfel nu merge. Am retinut si vom face ce trebuie.
Dar a fost un traseu care, mie, cel putin, mi-a oferit o mare satisfactie. A fost frumos. Probabil ca, la anu, il vom repeta, mai relaxati, mai antrenati, mai siguri pe noi, mai rapizi :). Am facut aproape 12 ore pe un traseu de 3-5 ore... Avem, totusi o scuza: am fost o echipa de trei, nu am fost antrenati, e primul traseu de gradul trei de mai multe lungimi, terminat.
Cam asta a fost. Voi avea la ce visa pana la tura urmatoare...
miercuri, 27 octombrie 2010
Stana Regala
23 octombrie 2010
Sinaia - Poiana Stanii.
Vreme rece dar insorita. Vrem sa "ne dam" un pic pe stancile de acolo.
Poze...
Sfarsit...
Sinaia - Poiana Stanii.
Vreme rece dar insorita. Vrem sa "ne dam" un pic pe stancile de acolo.
Poze...
Sfarsit...
miercuri, 29 septembrie 2010
Pe stanca
Revenire.
De doi ani nu am mai catarat. Am uitat cat de "cool" este.
Sambata, 18 septembrie 2010 si duminica, 19 septembrie 2010. Revenim cu echipamentul de catarare pe munte.
La ora 8.30 dimineata suntem la baza stancii, "La Cariera - Poiana Tapului".
De doi ani nu am mai catarat. Am uitat cat de "cool" este.
Sambata, 18 septembrie 2010 si duminica, 19 septembrie 2010. Revenim cu echipamentul de catarare pe munte.
La ora 8.30 dimineata suntem la baza stancii, "La Cariera - Poiana Tapului".
Localnic
Animatie
Scoala de catarare
Asigur
Rapel
Recuperand coarda
Gata pe ziua de astazi
In Poiana Tapului
Inserare in Poiana Tapului
A doua zi, duminica - Pe Valea Seaca a Caraimanului
Aici se face stanga la traseele de perete. O sageata rosie abia vizibila...
Peretele vazut de sus; topuri perfecte :)
Prima saritoare mai serioasa de pe vale.
Asigurare pentru rapelul saritorii
In sfarsit, incepem!
Bine ar fi sa nu cazi! Dar eu, oricum, te tin.
Superrrbb!!
In sfarsit, la top!
Gata. Din nou strangem bagajul, apoi spre casa...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)